Poetry Time

Se spune că talentul se moşteneşte. Uneori  într-adevăr acesta se transmite din generaţie în generaţie. Ca un inel de logodnă atât de vechi încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai divorţat pentru că mama soţului tău l-a blestemat. Şi toate astea doar să scape de tine.

Revenind la subiect şi promiţând că nu ma voi mai abate de la acesta, haideţi să vorbim despre Bianca Dan. După cum aţi putut citi deja, am asistat la lansarea cărţii sale de debut „Transplant de iubire”. Vineri am avut onoarea să vorbesc cu ea despre pasiunea pentru poezie, despre viaţa sa de acum, dar şi despre perioada liceului. În acest sens am răsfoit albumul său de-a 12 a care fără exagerare părea făcut ieri. Bianca nu s-a schimbat aproape deloc, iar eu chiar îmi doresc să se spună acelaşi lucru şi despre mine în viitor.

Legătura dintre început şi această postare este faptul că Bianca nu a moştenit talentul şi până nu demult nici prin cap nu îi trecea că va lansa o carte. Prima sa poezie a fost scrisă într-un moment de tristeţe, într-o zi gri. Aceasta poartă numele de ”Epava” şi era transpusă pe hârtie prin 2008. Totul este spontan şi inspiraţia poate veni în miez de noapte sau în plină stradă. Sau aşa cum spune chiar ea „ Nu caut eu inspiraţia, ea mă caută pe mine.”

„Transplant de iubire” este cartea sa de debut, volum la care a lucrat aproximativ 1 an şi care, înainte de a ajunge la forma lui finală a trecut printr-un „casting” riguros. Astfel din aproximativ 300 de poezi au fost alese 97. Toată munca depusă pentru ca lansarea aceasta să se realizeze îi aparţine Biancăi. Inclusiv coperta sugestivă îi poartă semnătura.

Deşi a trecut scurt timp de la debutul său literar, Bianca lucrează deja la un nou volum pe care personal, abia aştept să-l răsfoiesc. Totuşi scrisul nu îi acaparează tot timpul. O altă pasiune este cititul. Printre scriitorii ei preferaţi se numără Emil Cioran, dar şi autori contemporani precum Leonard Ancuţa sau Ionuţ Caragea. 

Acestea fiind spuse vă invit încă o dată pe blogul ei: http://biancadan.blogspot.com/

Why is Monday so far away from Friday?

Cu siguranţă am avut de-a face cu cea mai lungă săptămână din viaţa noastră. Pentru restul lumii au trecut doar 5 zile de când vorbeam despre prima zi de liceu. Noi însă avem impresia că timpul şi-a propus să încerce o alergare uşoară, cel puţin pentru moment.
Totuşi evenimente notabile nu ar fi prea multe...
Luni ne-am întors puţin în trecut şi am ieşit cu o fostă colegă din generală. Şi da, pentru câteva ore am fost încă o dată fetiţele de altă dată. Şi ne-a plăcut. Şi trebuie să repetăm experienţa. 
Marţi am străbătut oraşul în compania mamei şi am rezolvat o serie de probleme urgente sau nu, în orice caz, toate provocate de mine. Am întâlnit persoane cunoscute la tot pasul. It feels so good to be back home again.
Miercuri, pentru mine cel puţin, a fost o zi normală de lenevit. Singurul lucru interesant a fost ora de sport. Proful ne-a interzis să venim cu prietenul la ora lui pentru că e gelos. Să vedem cât de respectată va fi regula asta.
Joi am făcut faţă la 2 teste iniţiale. Testul la engleză din prima oră, este probabil al 2-lea în 4 ani de liceu. Dar a mers destul de ok. Cel de la matematică ne-a dat puţină bătaie de cap, având în vedere că unul dintre rezultate era destul de generos în numere. Dar s-a sfârşit cu bine. 
Seara ne-am recreat neuronii obosiţi la un suc în parc, după o gustare nesănătoasă de la noul nostru fast-food preferat şi am povestit despre problemele existenţiale între care oscilăm în prezent: materiile la care vom da bacul, profesorii care se schimbă la fel de repede cum ne schimbăm chiloţii („şosetele” ar fi fost un termen mai drăguţ, dar nu sunt un accesoriu vestimentar potrivit pentru vremea asta) şi facultăţiile spre care ne-am putea orienta. Hard to be a teenager in your last year, isn’t it?
Vineri am fost la o lansare de carte de poezii şi am găsit astfel un mod foarte plăcut de a termina săptămâna. 

Lansarea a avut loc la Casa de Cultură, începând cu ora 13:30 şi a avut-o în prim plan pe Bianca C. Dan. Volumul de poezii se numeşte "Transplant de iubire" şi imediat ce terminăm de scris aici ne apucăm de citit.

Trebuie să recunoaştem totuşi că nu am mai participat înainte la un astfel de eveniment. A fost foarte frumos şi ne bucurăm că am avut ocazia să asistăm la debutul său literar. De fapt ne simţim mândre. Onorate de-a dreptul.

Mulţumim mult pentru tot! You are awesome! Şi scuze pentru suc at the verry end...

Dacă v-am făcut curioşi: http://biancadan.blogspot.com/ 

Double first...

...Day of blog


Yoo ^_^! Eu sunt partea mai mica a double-ului, Adina. 'pare bine!

Şi exact acesta e motivul pentru care te-am lăsat pe tine să începi. Eu sunt partea „nu cu mult mai mare” a aceluiaşi double, Alexa.

Scopul acestui blog este să vă împărtăşim amănunte din viaţa noastră de adolescente. O viaţă extrem de (ne)palpitantă şi (ne)interesantă. Cum alegeţi să citiţi ne spuneţi voi.

...Day of high school

Este ultima oară când putem rosti aceste cuvinte. Cel puţin fără ca ele să fie o minciună. Dap, suntem a doişpea̕.  

Ziua mea a început a naibii de devreme. Mult prea devreme, aş putea spune, dar totuşi n-a fost chiar aşa rău. Astăzi a fost una dintre puţinele dăţi în care am ajuns la timp undeva. Happy me!
Eu pe de altă parte era să ratez ziua asta cu totul.  Cineva acolo sus mă iubeşte însă. Sau nu chiar atât de sus...

După eforturile depuse pentru a arăta practic de vârsta noastră, la capătul tunelului nu aveam să găsim o luminiţă. De fapt, pentru boboci era incredibil faptul că noi suntem veteranii liceului... Am fi putut schimba locurile oricând pentru că ei îşi doresc să termine liceul,iar noi am da orice să ne întoarcem în clasa a 9 a. Dar despre asta vom vorbi altă dată. Totuşi singurul impediment în întregul plan au fost profesorii care din păcate sunt atât de familiarizaţi cu noi încât ne recunosc oriunde.

Oricum... aceeaşi profesori mă duc cu gândul la veştile bune, menite să ne înveselească ziua. Sau nu! Profesori noi, la fel ca în fiecare an, singura diferenţă ar fi că numărul celor noi s-a dublat. Pe scurt... Am dat de dracu! Dar şi despre asta vom vorbi altă dată...

Careul a început cu bine. Notele imnului se zbăteau să răsune în curtea liceului, deşi cu un procentaj foarte scăzut de reuşită. Apoi a venit rândul preotului, care s-a auzit cât de cât. De la a treia persoană încolo însă, persoană pe care nu am mai văzut-o până azi, totul a decurs pe mut. Sau pe ici pe colo eram martorii unei microfonii demnă de festivalul de la Callatis. În restul timpului o adunătură destul de mare de părinţi, elevi şi alte animale domestice, majoritatea şuşotind între ele, acopereau glasul nu foarte puternic al directorului. Iar urările pe care ni le-a făcut dânsul, le putem doar presupune.

Cu orarul în traistă tribul nostru s-a îndreptat spre cel mai apropiat local unde am dat pe gât sticle întregi de suc. Ziua noastră a continuat între blocuri. Şi aici aveţi dovezile:

Lumina divină... O vedeţi şi voi?

Mulţumim Yda!